English versionEN
Istoric

Istoric

O perspectivă istorică asupra relațiilor industriale în România 

 

În România, idea sindicalismului se dezvoltă preponderant prin canalul socialist, ca o prelungire a ideii socialiste. Din aceasta cauză, ideea sindicală se confundă cu ideea socialistă pentru multă vreme.

Nașterea sindicalismului a venit după dezvoltarea tot mai intensă a capitalismului în forma sa industrială și după răspândirea ideilor socialiste în centrele muncitorești din țară.

Primele asociații muncitoresti au fost organizate de către Partidul Socialist. Societatea tipografilor din București, din 1887, poate fi considerată prima.

Primele organizații nu sunt propriu-zis niște sindicate, ci mai degrabă societăți de ajutor mutual. Începând cu 1904, ca urmare a activitatilor desfășurate de cercul socialist “România Muncitoare”, o parte din mesteșugarii marilor orașe și mai ales muncitorii din porturi aderă la ideile socialiste și apoi la mișcarea sindicală.

Până în 1918, mișcarea sindicală românească va duce o viață mai mult mediocră, organizând greve profesionale, fără să aibă putere de influență și rămâne în general neinteresantă pentru munictori.

 

Știați că? Pe 18 iunie 2015 s-au împlinit 100 de ani de la formarea primului sindicat din România. Primul sindicat a fost cel al tâmplarilor (aproximativ 20 membri) și a fost urmat de sindicatul cizmarilor și de sindicatul croitorilor. La Congresul Socialist din 26-28 august 1906, se constată existența a 30 de sindicate, cu 4.466 de aderenți, iar în 1907, 55 de sindicate, cu 8.470 de membri. 

 

1857 – Moldova Nouă: se pun bazele Asociației de ajutor reciproc a muncitorilor minieri

1872 – Se înființează Asociația tuturor lucrătorilor din România, care își propune să unească toți muncitorii din România

1879 – Tipografii înfiinteaza Societatea Generală a lucrătorilor tipografi din România, Deșteptarea, constituită exclusiv din muncitori.

1881 – Muncitoii tipografi pun în discuție introducerea unui contract de muncă impus tuturor patronilor din ramură.

1890 – Primul an în care ziua de 1 Mai se sărbătorește în România

1884 – Are loc greva celor peste 1.200 de căruțași din portul Brăila

1887 – Are loc greva celor peste 1.200 de muncitori ceferiști din Bucuresti

1888 – Are loc greva celor 300 de ceferiști din Galați

1888 – Are loc greva tipografilor


Practica organizațiilor profesionale în timpul acțiunilor greviste din 1888 era aceeași cu cea a sindicatelor. În statutele sindicatelor de atunci li se impunea “să stabilească frăție și solidaritate între lucratori, să lupte pentru îmbunătățirea stării morale și materiale ale acestora”.

În perioada 1846-1892 au fost create 207 organizații profesionale, altele 233 fiind înființate între 1893 și 1898. Astfel că ultimul deceniu al secolului al XIX-lea coincide cu dezvoltarea unei ample mișcari sindicale pe teritoriul țării noastre. Tot atunci începe și organizarea sindicală a lucrătorilor CFR și din minerit, a mecanicilor, metalurgiștilor, lăcătușilor etc.

În decembrie 1896 a fost creată Uniunea Sindicatelor Breslelor. Aceasta cuprindea, pe lângă unele sindicate muncitorești din București și sindicate din alte orase ale tarii precum Galați și Craiova. În 1887, Uniunea cuprindea 17 organizatii sindicale, iar in 1899, 20 de organizații sindicale.

Între 1893 și 1899 au avut loc aproximativ 140 de activități greviste. Întrunirile greviștilor se țineau la sediile cluburilor muncitorești sau ale sindicatelor. În cluburile muncitorești, mai ales când era sarbatorită ziua de 1 mai, erau antrenați și muncitorii sindicalizați. De 1 Mai 1893, 16 organizații sindicale au manifestat în București. 

 

Pentru ce se manifesta de 1 Mai? Vot universal, dezvoltarea și întărirea solidarității internaționale a muncitorilor, repaus duminical, micșorarea impozitelor, încetarea bătăii în armată, salariu minim, legiferarea protecției muncii, introducerea impozitului progresiv

 

Între 1900 și 1904 au avut loc 119 greve, în 1905 au avut loc 122 greve, iar în 1906, 340 de greve. În 1906, Sindicatul lucrătorilor de încălțăminte din București avea 480 de membri, Sindicatul CFR București număra peste 1.000 de membri, iar Sindicatul muncitorilor de la Șantierul Naval Turnu Severin avea 500 de membri.

 

Au protestat la grevele din 1906: 6.000 de muncitori cizmari din București – aprilie; 1.000 de muncitori tâmplari din București – mai, iunie; 7.000 de mineri din Valea Jiului – august, septembrie; la congresele muncitoresti din 1904 si 1911, meseriașii și salariații industriali cer înființarea unei mișcări sindicale prin care interesele lor profesionale să fie expuse și aparăte în lupta contra patronului.

 

Primele uniuni sindicale pe ramuri

1907 – Uniunea Generală Sindicală a chelnerilor din România 
1908 – UGS a lucrătorilor din industria lemnului
1908 – UGS a lucrătorilor din încălțăminte 
1909 – UGS a lucrătorilor metalurgiști 
1909 – UGS a muncitorilor de la CFR

 


 

Date importante

 

1909 – Legea Orleanu interzicea sindicalizarea, grevele și pedepsea instigatorii; reacția muncitorilor – marele miting de la 19 decembrie 1909 din sala “Dacia”din București

1910 – Grevă generală la chemarea CGSR

1916 – Activitatea organizațiilor politice și sindicale ale clasei muncitoare a fost interzisă ca urmare a intrării României în război.

1917 – Peste 800 de muncitori de la atelierele CFR “Grivița” au încetat lucrul

 

1918 în istoria mișcării sindicale

La 1 septembrie, muncitorii tipografi din Iași, din organizația “Unirea grafică”, deschid drumul revendicarilor pentru ca ziua de muncă să fie de 8 ore. Minerii de la Petroșani delcară greva generală și susțin realizarea României Mari.

Apare primul număr al ziarului „Socialismul”, organul Partidului Socialist și al Uniunii Sindicale, iar sindicatele își reiau activitatea legală pe teritoriul întregii țări. Primii care au reluat activitatea sindicală – legală – în București și au trecut la organizarea de acțiuni revendicative au fost muncitorii feroviari.

În decembrie, cei aproape 600 de tipografi din capitaă au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să le prezinte revendicările. Coloanele de muncitori au fost întâmpinate cu focuri de arme în Piața Teatrului Național de către ofițerii și soldații Regimentului de vânători de munte postați din timp pe strada Câmpineanu.

În Piața Teatrului Național au rămas zeci de morți și răniți din rândurile muncitorilor care ceruseră pâine și dreptate socială. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului.

 

Evenimentele din 1919

Uniunea muncitorilor mineri și topitori din Ardeal și Banat a fost constituită în martie. 29 de delegați împuterniciți de cei 21.500 de mineri organizați în 12 sindicate s-au întrunit la Conferința minerilor – cel mai compact detașament muncitoresc de atunci din Transilvania – și au pus bazele Uniunii sindicale a muncitorilor mineri.

În iulie apare primul număr al gazetei “Minerul”, organ de presă al Uniunii muncitorilor mineri și topitori din Ardeal și Banat. Dacă la sfârșitul lui 1919 Uniunea număra 31 de sindicate și peste 23.000 de membri, în august 1920 reunea 52 de sindicate și aproape 35.000 de membri.

La 18 martie 1919, la chemarea sindicatelor, muncitorii de la trei uzine din Lupeni au încetat lucrul, cerând mărirea rațiilor de alimente, îmbrăcăminte, etc. Greva a reizbucnit, cuprinzând majoritatea întreprinderilor miniere din zona Petrila și Petroșani – și apoi, toată Valea Jiului.

Are loc greva și ceferiștilor la Atelierele CFR din București. S-au alăturat ceferiștii din Ploiești, Câmpina, Pitești, Craiova, Turnu Severin, Timișoara, Constanța, Buzău, Brăila, Galați, Pașcani, Iași. Greva s-a generalizat, atrăgând în luptă peste 20.000 de muncitori, devenind prima grevă generală de proporții din România. În urma acesteia, ceferiștii au obținut sporuri salariale, indemnizații anuale pentru locuințe și ziua de lucru de 8 ore.

Pe 2 iulie 1919 izbucnește în Valea Prahovei greva petroliștilor, cu revendicări de natură economica. A durat 7 săptămâni, reunind 25.000 de greviști.

 

Evenimentele din 1920 și 1921

Grigore Trancu-Iași, ministrul Muncii în Guvernul Alexandru Averescu, consemna în martie-aprilie 1920: “erau numai în București câte 50-60 greve pe zi, deosebit de grevele din restul țării și mai ales de grevele din regiunea Jiului”. În iulie 1920, se constitue la Moscova Consiliul Internațional al Sindicatelor Roșii, iar în octombrie este declanșată greva generală.

Sindicatele naționale “galbene” au fost înființate în 1920, cu sprijinul direct al Ministerului de Interne, al cărui titular era G. Mârzescu. Scopul acestora era de a sparge unitatea organizatorică și de acțiune a lucrătorilor. În primavara și vara anului 1920, încurajate de autorități și subvenționate cu sume importante de stat, sindicatele galbene cuprindeau aproximativ 8.000 de membri, proveniți mai ales din rândul funcționarilor.

La Iași, sindicatele galbene se aflau sub influența ziarului “Unirea” și a lui A.C. Cuza.

În 1920 este creat pentru prima dată în Romania un Minister al Muncii și Ocrotirilor Sociale, care concentra în cadrul unui singur organ legislația muncii și supravegherea aplicării ei. Ministrul Muncii, Grigore Trancu-Iași propune Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă, iar în august, sindicaliștii din capitală au organizat demonstrații, scandând “Jos legea scelerată împreună cu autorul ei”.

A fost elaborată și Legea asupra sindicatelor – un pas înainte pentru legislația socială din România.

Aceasta urmărea “pe de o parte să dea sindicatelor profesionale o dezvoltare cât mai mare și pe de altă parte de a le abate din calea primejdioasă și molipsitoare pe care s-au îndrumat unele din ele, adică acele sindicate care făceau totodată politica primejdioasă existenței statului”.

După greva generală din 21 octombrie 1920, sindicatele au fost desființate, iar mișcarea sindicală a intrat în declin. În 1921, primește însă un sprijin prin legea Trancu-Iași, modificată în 1924 de legea persoanelor juridice, care definea sindicatul după cum urmează:

 

“O asociațiune care grupeazã minimum 10 persoane ce aparțin aceleasi profesiuni, unei profesiuni similare sau conexe, și care are scopul de a studia și organiza apărarea intereselor profesionale fără a urmări distribuirea de beneficii”.

 


 

Evoluția Ministerului Muncii

 

Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale a fost înfiinţat prin Decretul-Lege 1327 din 29 martie 1920 şi a funcţionat în baza Legii pentru organizarea Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale din 29 aprilie 1920.

Ministerul urmărea pregătirea, aplicarea şi supravegherea aplicării tuturor legilor şi regulamentelor referitoare la asigurările sociale, ocrotirea şi organizarea muncii, cooperarea orăşenească, asistenţa socială, precum şi a oricăror altor legi şi regulamente referitoare la ocrotirea socială.

Cuprindea: Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, Direcţia Generală a Muncii, Direcţia Cooperaţiei Orăşeneşti, Muzeul Social, Direcţia Generală a Asistenţei Sociale, Contenciosul, Direcţia Contabilităţii, Personalului şi Materialului Ministerului.

 

În 1922 au trecut sub autoritatea sau controlul Ministerului Sănătăţii Publice, al Muncii şi Ocrotirilor Sociale următoarele servicii și instituții:

  • Serviciile centrale şi exterioare ale Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar
  • Serviciile ocrotirilor sociale din provinciile alipite, subordonate Ministerului Internelor
  • Instituţiile de utilitate publică şi particulară, cu caracter de asistenţă sanitară, supuse controlului Ministerului de Interne

În 1923, Ministerul a fost scindat în două prin Legea pentru înfiinţarea Ministerului Sănătăţii Publice şi Ocrotirilor Sociale şi a Ministerului Muncii, Cooperaţiunilor şi Asigurărilor Sociale. Mai târziu, în 1929, ministerul era reorganizat sub denumirea de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, cuprinzând Direcţia Muncii, Direcţia Sănătăţii, Direcţia Ocrotirii și Direcţia Educaţiei Populare.

Pe lângă acest minister mai funcţionau: Institutul de Statistică Generală a Statului, Casa Sănătăţii, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, Oficiul Naţional al Educaţiei Fizice

În 1936 Ministerul trece printr-o nouă reorganizare, în următoarele direcții: Direcţia Muncii, Direcţia  Sănătăţii, Direcţia Ocrotirilor Sociale, Oficiul Naţional Invalizi, Orfani şi Văduve, Direcţia Contabilităţii şi Controlul Financiar, Direcţia Personalului, Economatul și Casa Sănătăţii.

Pe lângă minister funcţionau și Casa Centrală a Asigurărilor Sociale şi Casele locale de asigurări sociale, Casa Construcţiilor, Liga Naţională contra Tuberculozei, Regia publică comercială a „Loteriei de Stat”.

În anul 1938, Ministerul a fost scindat în Ministerul Muncii şi Ministerul Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, iar în septembrie 1940, Ministerul Muncii se desfiinţa şi se contopea din nou cu Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, sub denumirea de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.

A funcționat sub această denumire până în 1944, când, prin Legea nr. 575 din 13 noiembrie, era scindat în trei: Ministerul Muncii, Ministerul Sănătăţii şi Asistenţei Sociale şi Ministerul Asigurărilor Sociale.

Decretul Prezidiului Marii Adunării Naţionale 149 din 14 iulie 1948, pentru organizarea Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale preciza că acest minister era serviciul public care organiza, îndruma, controla şi conducea întreaga activitate referitoare la problemele de muncă, asigurări şi asistenţă socială.


 

Evoluția legislativă

 

Literatura juridică analizează evoluția legislaţiei românești referitoare la jurisdicţia muncii în evoluţia sa istorică pentru perioade care răspund unor sisteme distincte. Perioada de până în 1933 este caracterizată printr-o reglementare neunitară a jurisdicţiei muncii, cu sisteme diferite de soluţionare a conflictelor colective de muncă:

1909 – Legea în contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale ale funcţionarilor statului, judeţului, comunelor şi stabilimentelor publice

1920 – Legea Trancu-Iaşi, pentru reglementarea conflictelor colective de muncă

 

Alte prevederi din această perioadă

1902 – Legea Missir, pentru organizarea meseriilor

1912 – Legea Neniţescu, pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti

1929 – Legea asupra contractelor de muncă

1931 – Legea pentru asigurarea plăţii lucrului, Legea pentru organizarea muncii în porturi

1932 – Legea pentru înfiinţarea şi organizarea camerelor de muncă

 

Perioada 1933-1950 este marcată de adoptarea a două legi:

 

1933 – Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii cuprindea prevederi cu caracter general şi în principal referitoare la jurisdicţia muncii, înfiinţând judecătoriile de muncă cu competenţă în soluţionarea conflictelor de muncă.

1946 – Legea pentru reorganizarea jurisdicţiei muncii reglementa două tipuri de conflicte de muncă: litigiile de muncă (conflicte individuale) şi conflictele colective de muncă.

 

Codul Muncii

Perioada 1950-1990 este marcată de adoptarea a două Coduri ale Muncii, în 1950 și 1973.

Codul Muncii din 1950 cuprinde un capitol special destinat jurisdicţiei muncii, iar cel din 1973 a instituit în sarcina comisiilor de judecată – organe de jurisdicţie a muncii cu plenitudine de competenţă, înfiinţate prin Legea nr. 59/1968 – competenţa de a soluționa orice litigii, care nu sunt date printr-o dispoziţie expresă a legii în competenţa instanţelor judecătoreşti ori a altor organe cu atribuții jurisdicționale.

Perioada de după 1990 este marcată de o evoluţie interesantă: soluționarea conflictelor de muncă, inițial, în sistemul mixt de reglementare – Codul Muncii din 1973 și Legea nr.15/1991, privind soluţionarea conflictelor colective de muncă, umate de adoptarea Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Aceasta din urmă respecta Carta Socială Europeană și convențiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii:

1948 – Convenţia nr. 87, privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical

1949 – Convenţia nr. 98, privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă

Codul Muncii din 2003 a fost al treilea act normativ de acest gen din sistemul de drept românesc și a determinat consacrarea şi la nivel de lege generală privind raporturile de muncă, a instituţiei conflictelor de muncă în aceeaşi viziune cu cea a legii speciale.

În 2011 intră în vigoare Legea Dalogului Social (62/2011), care abrogă expres Legea nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă.


 

Conflictele de muncă și soluționarea lor

 

Prima reglementare în domeniul conflictelor de muncă a apărut în 1909 – așa-numita Lege Orleanu, „în contra sindicatelor asociațiunilor profesionale ale funcționarilor statului, județului, comunelor și stabilimentelor publice”.

Legea interzicea greva și asocierea muncitorilor și funcționarilor, salariați ai statului, județelor, comunelor și tuturor stabilimentelor publice cu caracter industrial, economic sau social.

 

Legea aceasta a întârziat cu mulți ani o dezvoltare mai intensă a sindicalismului, ridicând dreptul de asociere și de grevă tuturor funcționarilor ș muncitorilor salariați ai statului. Aceasta nu îngăduia existența contractului colectiv de muncă și interzicea asociațiile profesionale. Chiar dacă se înființau, sindicatele nu primeau personalitate juridică – funcționau ilegal și erau considerate asociații anarhice.

 

În 1920 apare primul act normativ modern privind conflictele colective de muncă – Legea Trâncu-Iași, vizând libertatea muncii, încetarea colectivă a lucrului, procedura împăciuirii, arbitrajul, dispoziții de procedură.

Încetareă colectivă a lucrului presupunea ca „cel puțin o treime din numărul total al salariaților stabilimentului industrial sau comercial, ori din numărul salariaților ocupați în una sau mai multe secțiuni din acel stabiliment” înceta lucrul. Stabilimentul industrial sau comercial era instituția care „întrebuințează în mod obișnuit un număr de cel putin 10 salariați”.

Legea Trâncu-Iași instituia o procedură obligatorie de conciliere și o procedură opțională de arbitraj. Concilierea avea loc între delegațiile muncitorilor și patron, în prezența unui delegat al Ministerului Muncii. Părțile puteau ajunge la un acord „convenție colectivă de muncă”, prevederile acestei convenții fiind obligatorii pentru părtile aflate în conflict.

Legea asupra conflictelor de munca a fost adoptată în 1929, urmată de modificări între 1932 și 1949, abrogată apoi de articolul 139 al Codului muncii din 1950. Legea conținea prevederi de soluționare a conflictelor de muncă și interzicea desfacerea contractului individual de muncă pentru participare la grevă.

Contractul individual de muncă era „suspendat în toate efectele lui pe timpul cât durează greva, în afară de avantajele în natura pe care le are în mod curent salariatul.”

Greva este interzisă în 1940, printr-un decret-lege din iulie, iar unele reglementări privind soluționarea conflictelor de muncă prin conciliere deveneau inaplicabile. Părțile care nu ajungeau la o soluționare favorabilă a conflictului de muncă se adresau comisiei pentru stabilirea salariilor de pe lânga Inspectoratul General al Muncii.

Între 1946 și 1990 a existat o singură reglementare pentru soluționarea conflictelor de muncă – Legea 711 din 1946, privind reorganizarea jurisdicției muncii. În legislația muncii de atunci existau doar dispoziții de rezolvare a litigiilor individuale de muncă și privind contractul colectiv de muncă. Nu erau curpinse prevederi referitoare la soluționarea conflictelor colective de muncă, iar grevele nu erau permise.  

Niciuna dintre variantele Codului Muncii din 1950 și 1972 nu cuprindeau dispoziții privind conflictele colective de muncă.

 

După 1990, odată cu schimbarea regimului și trecerea la economia de piață în România, a apărut și necesitatea reglementarii conflictelor colective de muncă. În 1991 a fost adoptată Legea 15 privind soluționarea conflictelor colective de muncă. Aceasta conținea prevederi referitoare la concilierea conflictelor colective de muncă, reprezentarea părților, declararea conflictului de muncă, desfășurarea și încetarea grevei, resticționarea dreptului la grevă al anumitor categorii de salariați, răspunderea juridică.

 

În 1999 a fost promulgată Legea 168, privind soluționarea conflictelor de muncă, o reglementare mai modernă, în pas cu noile realitati, ale cărei dispoziții au corectat unele imperfecțiuni ale vechii reglementări.


 

Protecția muncii

Potrivit  lui Alexandru Țiclea ("Tratat de dreptul muncii", editura Universul Juridic, ediţia a II a, Bucureşti 2007), activitatea de protecţia muncii a evoluat în România odată cu dezvoltarea industriei, preocupări de acest fel fiind semnalate încă de la începutul secolului al XVIII-lea. Atunci, la cererea industriaşilor şi a organelor de stat, au fost formulate recomandări educative pentru muncitori, cu scopul protejării lor în timpul derulării activităților profesionale.

În Regulamentul industriilor insalubre erau prevăzute primele elemente de protecție a muncii. Ulterior, protecţia muncii a fost reglementată în mod indirect, portrivit lui Ion Traian Ştefănescu ("Tratat de dreptul muncii", Editura Lumina Lex, Bucureşti 2007, ediţia a II a).  Chiar dacă nu folosea această terminologie,  Legea minelor din 1895 prevedea obligaţia întreprinzătorului de a lua „toate măsurile pentru a executa lucrările de exploatare, astfel încât să evite orice pericol şi să garanteze siguranţa lucrătorilor”.

Același act normativ prevedea înfiinţarea caselor de ajutor, prin intermediul cărora se acorda sprijin pentru incapacitate temporară de muncă, din cauza accidentării sau îmbolnăvirii. S-au creat atunci și casele de pensii, care stabileau pensii de invaliditate pentru accidente de muncă sau boli profesionale. Între 1912 şi 1945, în cadrul „Casei centrale autonome a asigurărilor sociale” a funcţionat un „Serviciu de igienă industrială”, care promova măsurile de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, iar în 1934 este promulgată Legea privind accidentele de muncă. 

Acest act normativ poate fi considerat actul de naştere al instituţiei protecţiei muncii în Româna, în accepţia modernă a termenului.

Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale a fost înfiinţat  în 1936 și includea în structura sa şi un serviciu al organizării şi ocrotirii muncii. În 1949 s-a înfiinţat „Consiliul pentru protecţia muncii”, în subordinea Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale, care  studia şi propunea noi măsuri în domeniu.

De asemenea, controla modul de aplicare a celor stabilite și dispunea un corp de inspectori tehnici, pe ramuri de producţie. Decretul nr. 359/1949 a constituit prima reglementare unitară a protecţiei muncii.

 

Sectiuni:

Legiferarea muncii